E ceva ce nu se leagă. Ceva care nu puşcă. Ceva care a scîrţîit o vreme, iar acum huruie de-a dreptul. Ca entuziast al proiectului european, îmi vine greu să recunosc lucrurile astea. Dar starea de fapt care bolboroseşte în momentul ăsta e atît de evidentă, încît nu-i poate lăsa indiferenţi nici măcar pe euroentuziaştii patologici, hotărîţi să nu vadă decît partea vizionară, plăcută, edenică, a problemei.
Ştiu că o să-i supăr foarte rău pe unii, spunînd aşa ceva. Dar, dintr-odată, extrem de repede, sîntem foarte mulţi în jurul meselor cu trufandale. Într-o perioadă scurtă, fără traversarea unor procese de reconstrucţie socială, de redescoperire a nevoilor profunde şi adevărate, de existenţă comunitară şi de respect pentru interesul şi valorile comune, ne-am trezit egali, din toate punctele de vedere, cu toţi semenii noştri din Europa. În teorie, lucrul e absolut corect. Avem, cu toţii, dreptul la o viaţă bună şi la şanse egale. Însă e foarte greu să înţelegi măsura, atunci cînd, zeci de ani, ai primit totul cu porţia.
E minunat să mergi în concediu în străinătate, să descoperi locuri noi, să cunoşti oameni. Ultimii ani au produs nişte modificări uluitoare în peisajul general al imaginii concediului european. Nu mai există locşor de pe acest continent, să nu fie supraaglomerat. Şi nu mă refer doar la legendarele pieţe ale Romei, la bulevardele pariziene, la Rambla barceloneză sau la terasele scăldate în clinchet de halbe – la Viena şi la München. E aglomerat, acum, şi în cele mai obscure cătune din Pirinei, în aşezări normande şi bretone în care fluiera vîntul, sau în micile sate de pescari din sudul Cretei. Năvala noastră, a celor puşi la popreală ani la rînd, e colosală. Pe lîngă noi, pe lîngă unguri, cehi, bulgari, polonezi, vin valurile de turişti ruşi care schimbă filozofia concediului, aşa cum o înţelegeau occidentalii, în urmă cu doar cîţiva ani.
