Între maneaua din dicţionarele actuale ("cântec turcesc de dragoste cu melodie duioasă şi tărăgănată"), care îşi are rădăcinile în epoca fanariotă, şi maneaua de azi (neprinsă încă în dicţionare) există o soluţie de continuitate. Am putea chiar spune că sunt cuvinte diferite, care desemnează lucruri diferite. Dacă manelele din secolul al XIX-lea erau o muzică pentru elite (se cântau la curţile domneşti şi boiereşti), cele actuale se adresează vulgului rupt de tradiţiile satului, încă locuitor în mediul rural ori strămutat în periferia mizeră de beton a oraşelor. Dacă vechile manele erau melancolice şi tihnite, cele actuale sunt expansive şi nestăpânite. Dacă vechile manele erau prin excelenţă orientale, cele noi sunt un amestec de ţigănie, balcanism şi mahala autohtonă. Dacă, în sfârşit, vechile manele erau interpretate la instrumente tradiţionale, cele actuale nu au nevoie, uneori, decât de un sintetizator şi un gurist cu aplomb de hip-hoper. Născut în anii '90, noul gen lipsit de inhibiţii şi-a însuşit numele vechii muzici, cu care mai are foarte puţine în comun - poate doar inflexiunile orientale. Şi a început să cucerească ţara, să facă bani şi… să creeze sau să dea naştere la cuvinte. După cincisprezece ani de ascultat muzică autohtonă pentru buric şi pelvis, privim nostalgic spre vremurile când încă nu existau manele, ci doar proto-manele: "alt gen de cultură, care include şi istorica formaţie de proto-manele Azur" (Suplim. de cult. 4 VI 11). Între timp, noua manea a evoluat, nu mai e doar ce-a fost şi ce este, adică o lălăială, a ajuns să desemneze, ironic-dispreţuitor, orice este făcut în pripă, amatoristic dar cu mare tămbălău: "Asistăm la o manea politică. Suntem singura ţară din Uniunea Europeană care nu are o strategie postaderare" (Cotid. 20 I 07 p. 24). Iar lucratul după ureche, lăutăreala a căpătat numele de manelism ("România este condamnată să n