Ţinînd cursuri de estetică la U.N.A.T.C. şi trăind prin forţa lucrurilor în mijlocul studenţilor de la actorie, profesorul Gheorghe Ceauşu scrie o carte inspirată de aerul universului teatral. Mai precis, ambiţia autorului e de ordin normativ: să indice condiţiile care fac ca un eveniment să fie spectacol, deosebindu-l de orice altă situaţie care, căzînd sub pragul de exigenţă a noţiunii, nu intră în clasa artelor. Întreprinderea pare facilă, dar pe parcurs dificultăţile devin acute. E lesne să spui că orice spectacol e eveniment, dar că nu orice eveniment e spectacol, numai că pentru asta ai nevoie de cîteva criterii ascuţite care să sprijine distincţia.

Dacă trecem peste rigiditatea pedagogică cu care autorul îşi leagă nuanţele – volumul fiind o antologie de prelegeri şi note de lectură a căror redundanţă împinge spre saţ atenţia cititorului, şi asta nu doar din cauza repetării aceloraşi idei în mai multe locuri, ci şi din cauza jargonului sec de inerţie lexicală – atunci virtutea volumului stă în critica societăţii în numele degradării ideii de spectacol. Din acest motiv, pe măsură ce-i citeşti consideraţiile, te surprinzi însufleţit de o singură dorinţă: să afli ce anume din viaţa noastră n-a fost contaminat de morbul spectacolului, căci toate tentele autorului merg spre aceeaşi concluzie: într-o lume în care totul a devenit show, noţiunea de spectacol şi-a pierdut semnificaţia.

Etimologic vorbind, fiinţa umană e predispusă la etosul spectacolului, căci spectaculum (spectacol) cere spectio (observare) şi spectatio (vedere), caz în care cine se dă în spectacol nu vrea de fapt decît să ajungă sub privirile altora. Mai mult, simpla privire în oglindă (speculum) este o formă spontană de exhibiţie, dar o formă care la început e inocentă, apoi tot mai exersată, spre a culmina în poza histrionică de unul singur în faţa chenarului sticlos. În fine, ţine