Din 22 iulie încoace, citesc cu infinită tristeţe despre tragedia norvegiană. Parcurg presa din lumea întreagă, haotic şi fără oprire, pentru că mă interesează ce cred, despre acest atac brutal, şi australienii, şi sud-africanii, şi americanii, şi indienii, şi japonezii, şi ruşii, şi britanicii, şi turcii. După ce situaţia de fapt s-a lămurit – ştim numărul victimelor, ştim cine e autorul şi am aflat, în mare, cam ce este în capul lui, ştim armele crimei şi părem siguri şi pe mobilul ei –, comentariile au devenit monotone. Înţeleg şi salut monotonia plîngerii victimelor – memoria celor ucişi de Breivik trebuie păstrată vie, tocmai ca să ne păzim de cei ca Breivik. Înţeleg şi monotonia discuţiilor despre extremism şi xenofobie. Dar nu pot înţelege monotonia comentariului politic. Ca să fiu mai limpede, trebuie să ne aducem aminte cîte ceva. Octombrie 2010. Vorbind tinerilor CDU, la Postdam, cancelarul Angela Merkel spune limpede că proiectul unei societăţi multiculturale în Germania a eşuat şi adaugă, pentru claritate, că oricine vrea să se stabilească în Germania trebuie să înveţe limba germană şi să respecte regulile culturii locale. Cu cîteva zile înainte, Horst Seehofer, liderul CSU, spusese exact acelaşi lucru, făcînd head-line în presa germană cu formula categorică şi memorabilă „Multikulti ist tot!“

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceFebruarie 2011. În cadrul simandicosului seminar anual pe probleme de securitate, de la München, premierul David Cameron spune că „statul multicultural“ a produs daune majore societăţii britanice, că iluzia coabitării separate a mai multor culturi într-o aceeaşi ţară generează radicalism şi terorism, că paradigma multiculturalismului – în care toate guvernele britanice din ultimii 20 de ani au gîndit rezolvarea tensiunilor culturale din interiorul Marii Britanii – tr