Biografia lui Neculai Păduraru începe întro casă ţărănească din Neamţ, al cărui zeu tutelar este tatăl său, cel care aduce într-o noapte, din pădurea adormită, o căruţă de putregai fosforescent şi aprinde orizontul întunecat al nopţii primordiale.

Dacă întâmplările acelor începuturi n-ar fi povestite în stilul său de artist în albumul carte, pe care şi-l intitulează Zidul şi alte lumi colorate, au fost, oricum, povestite de nenumărate ori, în cărţile sale, de Gabriel García Márquez. Tot instrumentarul acelei lumi casnice, din gospodăria ţărănească, prinde sens fabulos, iar întâmplările zilei se transformă, ele însele, în basme dominate de un suprarealism ieşit din comun, cum numai mintea copiilor poate genera. Libertatea aceasta, controlată numai de o continuitate flexibilă, tinde mereu să-şi lărgească orizontul dincolo de gardul casei, aşezat acolo numai pentru protejarea unei intimităţi ce va fi, ea însăşi, devoalată mai târziu, spre luxurianta pădure, spre râu şi spre câmpuri. Până unde se va lărgi acest orizont vom afla ceva mai târziu, pentru că dominanta principală a operei lui Neculai Păduraru va rămâne, totuşi, basmul clădit în copilărie. Gâscanul de pe uliţa satului îl va aduce într-o zi pe prinţ, pe cel care are cheile tuturor viselor copilăreşti – un statut la care va aspira viitorul artist. Din acest univers, unde mitologiile funcţionează exemplar, vor pleca mai apoi căutările sale către lumea modernă, către lumea de dincolo de gardul casei, devenit simbol permanent, mai apoi, al limitării, al închiderii, al opresiunii, al deznădejdii, dar şi provocare pentru o evadare definitivă într-o libertate în care se pot întâmpla toate închipuirile. Va descoperi el însuşi că fiecare zid escaladat, fiecare treaptă urcată îl vor conduce spre câmpuri semantice în care toţi căutătorii se adună ca să asambleze faţa nevăzută a visului. Unui astfel de personaj