Nu e ceva ieșit din comun ca un scriitor să „deraieze“ la un moment dat de la liniaritatea propriei opere și să propună ceva sensibil diferit de tot ceea ce în mod fundamental îl caracterizase pînă atunci. Mulți autori rămîn în literatură tocmai prin aceste scrieri greu de clasificat în primă instanță. Pe aceștia îi salvează, de fapt, abandonarea propriului proiect, ieșirea din finitudinea opțiunilor manifeste, urmărite cu încăpățînare. Poezie și individuație Sebastian în vis de Radu Vancu nu este o astfel de carte. Deși a fost concepută ca urmare a unui eveniment biografic important (nașterea fiului), această scriere își depășește contextul, îl pune între paranteze, deoarece limbajul poetic cunoaște o extindere spectaculoasă prin jocul nuanțat și stilizat al unor forme sonore cu semantică proprie, cărora li se adaugă unele elemente lexicale atipice, dar natural închegate în corpul poeziei. Și e foarte bine că s-a întîmplat asta acum. Monstrul fericit, carte bună, în sine, anunța o vagă diminuare a intensității imaginative. Prin celelalte volume ale sale, Epistole pentru Camelia, biographia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu, Radu Vancu reușise să integreze în discursul său substanța „tare“ a poeziei și, împreună cu aceasta, o anumită ontologie bazată pe schimbul de esențe dintre eul biografic și eul literar. Cele două euri aproximează împreună individualitatea, absența unuia dintre cele două împiedicînd-o să se realizeze. Transcriu aici cuvintele scriitorului dintr-un text cvasimanifest: „poezia ta, ca și poezia tuturor poeților adevărați de pe lumea aceasta, aproximează în materia cuvintelor ei acea individualitate, încearcă să fie acea individualitate, devine încet-încet acea individualitate. Și, odată cu ea, și tu devii o variantă a acelei individualități ideale. Mai scurt spus, poezia e individuație“ („Poezie și individuație“, Steaua, nr. 3, 2007).Ere