Pentru cine i-a citit Elenei Ştefoi poezia (fie şi numai selectiv, din antologia de la Paralela 45, În urma învingătorilor, 2005), e destul de clar ce vrea să spună titlul celui mai recent volum al acesteia.
Raport de etapă, aşadar, sugerează înainte de orice o inerentă dispersie stilistică. Nu la o carte omogenă trebuie să ne aşteptăm deschizând-o. Ci la o colecţie de secvenţe disparate. De piese acumulate în timp, care au atins, de la sine aproape, maturitatea necesară publicării. E şi aceasta o opţiune. E drept, nu foarte la modă astăzi. Moda, însă, contează mai puţin. Cert e că, luate unul câte unul, noile poeme ale Elenei Ştefoi nu dezamăgesc. Le va veni rândul şi lor, imediat.
În al doilea rând, însă, Raportul acesta de etapă suscită o întrebare de bun simţ. Despre ce etapă e vorba? Se cuvine deschisă o paranteză de istorie literară. Membră a Cenaclului de Luni, Elena Ştefoi debutează chiar în anul în care acesta e desfiinţat de autorităţi (1983), cu volumul Linia de plutire. Unii critici au văzut, aici, un divorţ al poetei de propria generaţie. Eugen Simion, de exemplu, nota (în Scriitori români de azi IV) că există „mai multe afinităţi cu Poemele albe ale Angelei Marinescu şi cu bocetele dure ale Ilenei Mălăncioiu din Ardere de tot şi Linia vieţii, decât cu poeziile lui Mircea Cărtărescu şi Nichita Danilov.” Observaţia nu are decât un cusur. Acela că, dintre poeţii optzecişti, sunt aleşi doi solitari. În fond, cu Cărtărescu şi cu Danilov, nimeni, nu numai Elena Ştefoi, nu seamănă cu adevărat! Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă, în locul acestora doi, ar fi fost aduse în discuţie nume ca Magda Cârneci (care semna, pe atunci, Magdalena Ghica), Mariana Marin sau Marta Petreu.
La antipodul acestei poziţii, dispuse să vadă mai întâi diferenţa specifică şi abia pe urmă genul proxim, se situa, la finele deceniului al nouălea, un critic
