Tudor Caranfil (80 de ani) mărturiseşte că se teme de momentul în care ceea ce scrie va compromite ceea ce a scris. Criticul de film dezvăluie că în anii ’50 a scris un scenariu pe care nu l-a arătat nimănui. Renumitul critic a înfiinţat prima formă a Cinematecii Române, în 1962, şi un volum al său, „Vârstele peliculei“ a fost inclus în lista „cele mai bune cărţi de film din lume“.

„Adevărul": Povesteaţi undeva că intraţi în sălile de proiecţie ale locurilor pe care le vizitaţi şi urmăriţi multe filme proaste. Puteţi să menţionaţi un film prost, foarte prost, cel mai prost pe care v-a fost dat să-l vedeţi?

Tudor Caranfil: E greu. Nu orice tâmpenie mă revoltă, trebuie să fie o prostie emfatică, cu emfază. Uite, ca „Arirang" al lui Kim Ki-duk. În „Arirang", cineastul - care are o faimă în lumea cinematografului, şi pe bună dreptate - s-a ascuns într-un cort, şi-a proptit o cameră de luat vederi asupra-şi şi a început să-şi povestească viaţa. Dacă şi-ar fi povestit-o cu har sau haz, ar fi fost ceva. Or el a stat o oră jumătate în faţa acelei camere, cu o expresie albă, povestindu-şi necazurile, gonflate cât a putut. Fără poveste! Nae când era copil şi dădeam câte un film din ăsta, fără motor, fără intrigă, mă întreba: „Tată, când începe necazul?"

Cum reacţionaţi la un astfel de film? Rezistaţi să-l urmăriţi până la capăt?

Nu. Când filmul e lipsit de valoare, când în joc nu e renumele unui cineast care se face de râs în faţa mea, îi acord 45 de minute, după care plec. Mai ales acum, de când am îmbătrânit, timpul îmi e grozav de scump. Şi nu vreau să merg de mână cu un tip care are norocul să aibă o cameră de luat vederi, dar n-are ce spune.

Împreună cu soţia, în vacanţă la Praga

Ca să continuăm seria de superlative, de la „cel mai prost film" să trecem la „cineva care nu v-a iertat niciodată pentru o cr