Pentru că nu oamenii se schimbă, ci realităţile, poezia are toate şansele să fie la fel peste un mileniu, susţine poeta Simona Popescu. Recent întoarsă de la Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova, scriitoarea pledează pentru poezie ca pentru o cale prin care omul poate cuceri „un fel de demnitate“.

Aţi reprezentat România la Genova. Cum a fost?

Ajuns la a 17-a ediţie, festivalul este o reţea de evenimente, de fapt: lecturi, expoziţii, concerte, filme. Locul acţiunii: Palazzo Ducale din Genova, unul dintre palatele minunate ale unui oraş impresionant, în curtea interioară, vremea fiind nefurtunoasă. Poeţii au citit în limba lor şi îl / o aveau alături pe traducătorul / traducătoarea lor - în cazul meu, Clara Mitola, cu care am făcut echipă bună. E un festival deschis şi experimentului, poeziei de tip performance. De fapt, mă aşteptam să fie aşa: cu câţiva ani înainte l-am cunoscut pe unul dintre organizatori, Claudio Pozzani, poet experimentalist el însuşi. În seara în care am citit eu, în deschidere, au mai performat (chiar aşa!) poetul „slam" Sebastian 23 din Germania şi artistul interdisciplinar (cum scrie în prezentarea lui) Nicola Frangione. Sebastian 23 îşi ştie poeziile pe de rost. Felul lui de a le spune cu intonaţii diferite e în sine interesant. Textul curgea în spatele lui, în italiană, pe un ecran. Nicola Frangione a realizat un performance despre... voce - mi-a amintit de Artaud (francezul Antonin Artaud - nr). Şi recitalul meu s-a potrivit cu seara experimentală: am citit împreună cu Clara o poezie pe două voci, mai întâi amândouă în română, apoi amândouă în italiană, pe urmă altele. Alţi invitaţi au fost Margara Russoto, din Venezuela, Nikola Madzirov din Macedonia, Seher Cakir, turcoaica, reprezentând aici, de fapt, Austria, Maite Dono din Spania (prezentă cu un proiect multimedia, ea fiind şi actriţă), Lone Horslev din Danema