Nu m-am mai gîndit la Herculane în ultima vreme. De curînd am aflat că primarul localităţii a comandat un proiect pentru refacerea parcului central, cel din faţa fostului Cazinou.

Şi mi-am amintit de ultima vizită făcută la Herculane, în 2004. M-am întîlnit acolo cu un prieten englez, istoric de artă, al cărui domeniu de studiu este secolul al XIX-lea în Europa centrală şi de est. Cu alte cuvinte, ne-am dus ştiind din cărţi ce urma să vedem. Sau crezînd că ştim.

Nimic mai fals! Nici o carte nu ne pregătise pentru ce aveam să trăim din plin în cele 16 ore ale unei zile frumoase de septembrie. Ar fi trebuit să fie decorul unui film făcut de Tarkovski împreună cu Kusturica, asta în cazul în care aşa ceva s-ar fi putut întîmpla. Oricum, şi fără ei, am rîs cu lacrimi care tindeau să se transforme în plîns, m-am simţit umilită şi pe alocuri disperată, pierdută şi desprinsă de lume şi, totodată, solidară cu cei care – de nevoie şi în condiţii indescriptibile – îşi „făceau cura“ la Herculane. Şi ruşinată. Fiindcă vedeam totul împreună cu un străin, extrem de atent la toate detaliile de arhitectură şi de viaţă.

DE ACELASI AUTOR Contele de Rîmnic Printre blocuri la Focşani Evanghelie Zappa şi reşedinţa lui de la Broşteni, Ialomiţa La CăiuţiMă simţeam nefericită fiindcă domnul venit de la Edinburgh să admire localitatea care făcea – alături de Karlovy Vari şi Marienbad – faima staţiunilor balneare din Europa centrală, nu vedea decît ruine şi ruine în devenire, tencuieli coşcovite, cîrpeli ucigătoare de orice identitate, termopane „de policlinică“ (cum le numeşte fiul meu pe cele înrămate cu PVC alb) acolo unde se „restaurase“ cîte o clădire; Hotelul Cerna – cel construit în perioada interbelică – cu faţada proaspăt vopsită în culorile drapelului naţional; un altul, monument istoric şi el, cu faţada semiîmbrăcată în faianţă neagră, de baie. O vizită „privat