Una dintre primele găselniţe post-revoluţionare a fost handicapul: dacă pe vremea lui Ceauşescu lucrurile erau foarte stricte, medicii neavând curaj să diagnosticheze handicapul decât în cazurile mai mult decât evidente, de teama “cercetărilor” Securităţii, după aceea a bătut un vânt de libertate aproape toal. Au apărut handicapuri dintre cele mai variate, ca ciupercile după ploaie, care au împodobit cv-urile unor persoane care în felul acesta îşi rotunjeau veniturile. Este celebru unul dintre primele cazuri, al unui şef de la finanţele publice ale Capitalei, care primea compensaţii consistente (racordate, procentual, la leafa pe care o avea) pe motiv de surzenie sau cam aşa ceva.

Desigur, valul acesta de handicapaţi care a acţionat ca un tsunami asupra bugetului asigurărilor sociale a fost generat de permisivitatea sau de lacunele etice de care au dat dovadă unii medici, care au transformat propriile cabinete în fabrici de certificate, care la rândul lor au fost validate cu uşurinţă de comisiile abilitate. Presa relata nu de mult despre situaţia dintr-o comună timişeană în care un sfert din populaţie avea certificate de orbi, deşi oamenii trebăluiau prin gospodării şi conduceau chiar maşinile. Recent, noul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu, a făcut publică situaţia unor falşi handicapaţi, cu afecţiuni psihice, grupaţi într-o organizaţie condusă de o cucoană căreia instanţele în faţa cărora erau contestate certificatele respective îi acordau credit deplin, deşi – potrivit diagnosticului propriu – aceasta era iresponsabilă. Dealtfel, aici, în zona afecţiunilor psihice se situează şi grosul abuzurilor din ultima vreme, fiind vorba de diagnostice care nu se bazează pe evidenţe, ca în cazul şchiopilor, ciungilor sau orbilor.

Ce vreau să spun: că dacă în România nu se poate acorda o atenţie reală, de calitate, persoanelor cu handicap, acest lucru se dator