Un profesor de-al meu mi-a povestit, cu ani în urmă, un episod din tinereţea lui ieşeană, demn de antologat într-o (nescrisă încă) istorie a progresului mentalităţilor (şi chiar al „tehnologiilor“, aşa-zicînd) pe plaiuri mioritice. Era la începutul anilor ‘60 şi, dacă vă vine să credeţi, abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean (deşi, să recunoaştem, la origine tot oriental!) de a merge în oraş, la o cafea. Boierimea locală se delecta, desigur, de secole bune, după cum atestă „izvoarele“, cu minunata licoare, îndeosebi după mesele copioase, dar numai în intimitatea conacelor proprii. Se pare că românii – altfel mari vizitatori de „cîrciumi“ şi „hanuri“, încă din vremuri imemoriale – nu au dezvoltat, în paralel, şi un concept al „cafenelei“, precum europenii vestici, decît tîrziu, vă spuneam, în a doua jumătate a secolului trecut. Povestea amintită are ca personaje cîţiva tineri ai acelor ani „proletari“, veniţi, cu burse de stat, la Universitatea ieşeană, de prin diverse sate şi cătune moldoveneşti. Deşi studenţi de ceva timp, deruta lor în mediul urban rămînea majoră, adaptarea la standardele „oraşului“ dovedindu-se un proces cultural îndelungat, anevoios şi, frecvent, încărcat de imense primejdii. Profesorul – coleg cu respectivii juni – observase că pînă şi traversatul străzii devenea, pentru unii dintre ei, o veritabilă experienţă iniţiatică.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPPe acest fond, un lucru extraordinar se petrecu într-o seară de toamnă. Un student dintr-o serie mai veche (şi, prin urmare, ceva mai avizată în derularea „misterelor Iaşului“) abordă, în cămin, grupul de novici cu o relatare năucitoare. Cică, la restaurantul „Mioriţa“ (iată ce istorii complexe au unele locuri cărora am încetat, de mult timp, să le mai acordăm atenţie!), „se băgase cafea la ceaşcă“. „