Timp de cinci ani, am căutat să atrag atenţia asupra siluirii oraşului de către elanul constructiv pe care l-au declanşat noile condiţii economice şi sociale. O voi face şi aici – pentru a cîta oară? –, sperînd că se va trezi în sfîrşit conştiinţa celor care au în mîinile lor soarta Capitalei.

În ultimele două decenii, vedem cum, în diverse puncte ale hărţii Centrului Istoric, vechi clădiri, neîncăpătoare pentru posibilităţile de îmbogăţire pe care le rîvneşte un proprietar, de cele mai multe ori recent, sînt înlocuite de turnuri de beton şi sticlă plăsmuite după modele străine. Se distruge astfel o identitate istorică. Ea nu era făurită în Evul Mediu, ca în numeroase şi fericite cazuri din Occidentul căruia ne dăm silinţa să-i imităm doar ultima faţă. Mai întîi, fiindcă societatea românească n-a avut nici libertatea, nici mijloacele care au îngăduit acolo splendori de arhitectură inimitabile, apoi fiindcă, în afară de distrugerile aduse de războaie sau cutremure, substituirea unei fizionomii a oraşului cu alta, mereu alta, a rezultat din silinţa pe care şi-au dat-o oamenii locului de a recupera mereu întîrzierile faţă de o lume care, dincolo de graniţele noastre, reprezenta puterea sau bunăstarea. Cel mai adesea, modelul se găsea în Occident, dar să nu uităm nici Casa Scînteii sau labirinturile de blocuri care au aplicat peste Bucureşti o mască sovietică. Cu excepţia acestui episod, care pare încheiat, „Fata Morgana“ urmărită în continua ei retragere invita la occidentalizare, pe care ai noştri, o generaţie după alta, au recunoscut-o echivalentă cu modernizarea.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulMi se va spune că aceeaşi logică ne condamnă la încă o transformare. Sub Carol I s-au dărîmat turnul Colţei şi biserica lui Matei Basarab de la Sărindar, sub Carol al II-lea marile proiecte urbanistice au cerut