Studenţii fac tot mai rar anamneze, iar când vorbesc, totuşi, cu pacientul, mulţi afişează răceală şi dispreţ. Ce înseamnă până la urmă să fii doctor bun? Despre modelele medicale pe care le dă societatea şi poticneala mediciniştilor de a clădi un sistem mai bun, ne scrie dra Sorina Vasile, la rubrica Student la medicină. (...)
Discuţia cu bolnavul lipseşte din lecţiile ticsite cu algoritmi de diagnostic, cercetări şi tratamente. Cum faci medic bun dintr-un student crescut în tranziţie.
La începutul lui martie, afară fulguieşte, iar caloriferele galbene din Spitalul Caritas sunt fierbinţi. Într-o cameră mică şi sufocantă, cu o butelie albastră de oxigen lângă pat, un bărbat slab, bolnav de ciroză, zace pe spate cu gura deschisă. E în comă. Şase studenţi se reped cu stetoscopul, îl pişcă şi şuşotesc mecanismele posibile prin care a ajuns aşa. Cineva zice puţin mai tare: „Dă-l încolo, şi-a băut ficaţii. Merită să moară“. Pacientul a murit a doua zi dimineaţa. După autopsie, au descoperit că a făcut septicemie cu bacilul piocianic. Camera în care a stat a fost sigilată şi înecată o zi întreagă în vapori de formol. Majoritatea colegilor visează să fie ca „Doctor House“ – mizantrop afişat, care rezolvă cele mai grele cazuri şi pune diagnostice geniale. House îi lasă de multe ori pe ceilalţi medici să discute cu pacientul – iar asta pentru studenţi asta se traduce într-un singur fapt: e de preferat să faci anamneza cât mai repede sau deloc. Dacă totuşi discută cu bolnavul, mulţi colegi ies enervaţi din salon că „ăla bate câmpii“, în loc să spună „direct ce are“. La stagiul de cardiologie, cineva se lăuda că în anul III, la semiologie, nu a făcut decât cinci sau şase anamneze în două semestre…
Sănătatea a început să decadă de pe vremea comunismului
Dr. Eugenia Grosu-Popescu a absolvit Facul
