* Am ajuns la poarta manastirii din intamplare, atras de o sageata si un nume frumos, ca un alint de fata: Magina. Nu-mi pare rau. Departe de graba si sminteala orasului, Magina este o oaza de liniste. Veche de peste 400 de ani, mica si retrasa, cu doar doi slujitori, e un refugiu domol si tihnit. Un loc uitat de lume. Poate ultimul *
O minune a lui Dumnezeu
La Magina, nu departe de Aiud, vara miroase a mere parguite si a iarba proaspat cosita. In curtea manastirii, recunosc arome de mult uitate. Recunosc mai ales gustul dulce acrisor al copilariei si al vacantelor petrecute candva la tara. La capatul drumului, zaresc albul proaspat al corpului de chilii, o margine de zid circular ce protejeaza incinta veche, o poarta boltita din piatra si minunea lui Dumnezeu - o bisericuta de lemn varuit, care, cu acoperisul ei de sindrila, tocmit dupa stilul caselor din muntii Apuseni, apare ca un copil stingher, cu o cusma uriasa pe cap. La 400 de ani, bisericuta "Sfanta Treime" e inca foc de frumoasa. Asa cum sta, dosita sfios printre meri si pruni incarcati de rod, iti vine sa o strecori in buzunarul de la piept si sa o iei cu tine acasa, pentru totdeauna.
E cea mai romaneasca biserica din cate am vazut. Biserica adevarat transilvana. Simpla si saraca. Lipsita de zorzoane, capiteluri sau ocnite. O casa de munte, construita din barne si lut lipit, cu tinda si odaie de primire, gata pregatita pentru venirea lui Hristos. Un mic templu taranesc, cu pridvor si usa stramta la intrare, cu pragul anume taiat mai jos, pentru a-ti impune sa nu intri oricum, ci cu spinarea plecata si capul dezgolit, asa cum se cuvine a te arata in fata Tatalui ceresc, dimpreuna cu Arhanghelii si Sfintii cei cuminti din iconostasul zidit direct in perete.
Calugarul din gradina de zarzavat
La Magina esti liber sa faci ce vrei. Sa te plimbi slobod prin livada, sa b
