Cînd am ajuns la Graz, într-o după-amiază de duminică a acestui iulie, ploua de mama focului, era frig şi bătea un vînt de-ţi îngheţa sufletul. Citiserăm despre o aşa vreme, dar căldura de „acasă“ ne duse cu gîndul doar la „hai că n-o fi chiar aşa“ şi la haine din in şi sandale. Holul hotelului, unde am regăsit o parte dintre colegii mei veniţi din toată lumea pentru cel de-al treisprezecelea congres internaţional, dedicat secolului al XVIII-lea, mi-a dat o oarecare satisfacţie: Europa venise la Graz în haine de vară fără să ia în seamă cele 15 grade, nu eram singura. De la periferie, sub ploaie şi frig, oraşul nu părea mai mult de un Caracal austriac. Şi mi-am zis: ce ar fi fost dacă oraşul meu de peste Olt, Caracal, ar fi fost nominalizat să pregătească un congres internaţional cu vreo 400 de participanţi? Ar fi fost în stare? Acu’ nu că austriecii ar fi făcut cine ştie ce eforturi de coordonare, o parte din zona semicentrală se afla în construcţie, şi se lucra pe bune, altminteri zona protejată prin tot felul de paravane, dar venea congresul...
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriDescoperirea oraşului, după calvarul frigului, a fost o bucurie: o mică bijuterie sculptată în piatră, cu cafenele, buticuri, muzee, restaurante şi multe altele. Apropo, nu văzui nici un cîine, m-am uitat cu insistenţă, nici măcar în zona de periferie, nici mizerie pe jos, nici mucuri de ţigare aruncate aiurea, nici fumători pasionali care să-ţi arunce fumul în nas de cum te aşezi la masă, nici oameni agresivi pe stradă... Şi ceea ce mi s-a părut extraordinar fură mijloacele de trasport, multe şi moderne, într-un oraş care se poate face la pas fără absolut nici o problemă. La Caracal, noţiunea de autobuz nu există şi, atunci cînd există, ar fi preferabil să te fere
