De ce este atît de greu de înțeles și/sau acceptat că Mircea Ivănescu este cel mai mare poet român al epocii postbelice? Prezentul eseu nu-și propune altceva decît să răspundă la această întrebare. Și să omagieze un artist care, de o viață, a înfruntat cu (o discretă, însă impecabilă) demnitate îngustimea și inerția gustului public. Într-o celebră carte în care își imaginează o lume plată, bidimensională, Edwin Abbott vorbește despre modul cum aceasta va fi traversată de un obiect tridimensional. Mai precis, despre modul în care ipoteticii locuitori ai unei asemenea lumi – să spunem, petele de grăsime de la suprafața unei farfurii cu supă, dacă ar fi dotate cu conștiință – ar putea percepe un asemenea obiect – să spunem, o lingură care intră în supă. Neavînd cum să perceapă tridimensionalitatea, ființele respective vor putea distinge doar un punct care apoi devine o linie. Aceasta se lățește, apoi se îngustează din nou. Nimic care să semene cu ideea noastră de lingură. Imaginea este folosită, bunăoară, de Ioan Petru Culianu pentru a explica modul cum se naște conștiința istorică din interferența dintre puterea de înțelegere, situată la „suprafața“ experienței, și sisteme de idei care, în implicațiile lor logice, au o integralitate virtuală plasată într-o a treia dimensiune. Dar metafora lumii plate poate descrie foarte bine și interferența dintre orizontul de așteptare al unei anumite epoci și creația unui poet cu adevărat puternic și original. În acest fel, în orice caz, a traversat opera lui Mircea Ivănescu suprafața în care se plasau mentalitățile artistice ale epocii postbelice, chiar și în perioada de deschidere de la sfîrșitul anilor ’60. Contemporanii săi imediați erau lipsiți nu doar de o sensibilitate consonantă cu aceea a marelui poet, dar și de întregul aparat intelectual de care ar fi avut nevoie pentru a-i înțelege imaginea sau, mai bine zis, ipot