Anul 1947 a fost, fără nici o îndoială, un an decisiv în istoria contemporană a României, țară care începea anul ca „regat“ și-l termina ca „republică populară“. După instaurarea guvernului Petru Groza în 1945 și procesul mareșalului Antonescu în 1946, Partidul Comunist s-a concentrat asupra lărgirii bazei sale politice (în vara lui ’46 acesta număra aproape 700.000 de membri, pentru a depăși 800.000 la sfîrșitul anului 1947). La alegerile din luna noiembrie 1946, așa-numitul „bloc al partidelor democrate“ dominat de comuniști, cîștiga (fraudulos, probabil) aproape 80% din votul popular și elimina în felul acesta ultimele fărîme de opoziție din partea partidelor „istorice“, Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal. Guvernul de obediență comunistă semnează în februarie 1947, la Paris, un Tratat de Pace care reglementează situația internațională a României după cel de-Al Doilea Război Mondial: nordul Transilvaniei, pierdut după dictatul de la Viena în 1940, este reintegrat, dar o parte din Bucovina, Basarabia și sudul Dobrogei sînt pierdute din nou. România, în ciuda faptului că, după 23 August 1944, a luptat alături de Rusia Sovietică pe Frontul de Est, nu a beneficiat de statutul de aliat al coaliției care a învins puterile Axei. În țară, lucrurile au început să se precipite în anul 1947; situația „obiectivă“ era dificilă. Seceta și inflația făceau ravagii, noile obligații contractuale față de Rusia, impuse ca reparații de război, începeau să se resimtă, trebuiau luate măsuri drastice, dar existența unor reziduuri democratice – partidele politice necomuniste și prezența regelui – îi împiedica pe guvernanții comuniști să introducă reformele economice și politice cerute de Moscova. În vara lui 1947, partidele de opoziție au fost dizolvate, iar în octombrie, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, liderii țărăniștilor, au fost arestați și condamnați la ani g