Ne-a părăsit, şi-a aflat de curînd repaos, în cimitirul de la Cernica, o fiinţă de o exemplară intransigenţă, Nicole Borteş, pentru care etica nu era un cuvînt, căci stăruia în plămada ultimă a visului ei de frumuseţe.

Întîmpinase cu drag, cu aleasă inteligenţă, atîtea suflete viteze păşind înfiorate pe urmele bătrînului care sfinţeşte de-a pururi locurile, – Carola Giedion-Welcker bunăoară, semnatara primei cărţi cu adevărat fiabile despre Brancusi, ori Jacques Lassaigne, întors într-o recunoaştere afectuoasă a itinerariilor româneşti din anii lui de tinerească drumeţie. L-am însoţit pe meleagurile Olteniei, pe el întîi, apoi în 1967, întreg pelerinajul grupînd reputaţii ilustre, responsabili de mari muzee internaţionale şi realizatori de memorabile expoziţii, exegeţi şi filosofi, teoreticieni subtili ai fenomenului estetic, Giulio Carlo Argan si Giuseppe Marchiori, Palma Bucarelli şi Werner Hofmann, René de Solier şi William Lieberman, fără a-i numi pe toţi artiştii – Eugen Drăguţescu, Natalia Dumitrescu, Alexandru Istrati, Irina Codreanu, Etienne Hajdu –, îmbarcaţi cu noi, în acelaşi elan de legitimă solidaritate celebrativă. Organizînd Colocviulînchinat marelui sculptor, la un deceniu de la dispariţia sa, construind întîiul atare omagiu, demn de acela căruia merita să i se spună «le bon Dieu – Brancusi», gîndurile ni se alcătuiau încrezător şi vital, cu o tonică deschidere spre lume, altfel decît într-o litanie convenţională. De veghe la tezaurele artistice din care ne împărtăşeam, Nicole Borteş, directoarea luminată a Muzeului de Artă de la Craiova, gîndise, pentru expediţiile noastre, o strategie a bucuriilor semnificative, – surîsul ei ospitalier, de gazdă perfect europeană, ne rezerva descoperiri imprevizibile: în jurul lui Brâncuşi desigur, dar şi, mai larg, într-o arie de conjuncţii benefice, dialectic sezisante, raportate la calmul arhetipal al