Trezit la 6. Pregătit copilul pentru şcoală. Soţul, pentru serviciu. Dat de mîncare la pisici. Aerisit prin casă. Mici nimicuri. Zi de zi. La 8, ieşit pe uşă. Cu maşina – din Titan pînă dincolo de Băneasa. O provocare. Zi de zi. Serviciu. Întîlniri. Pauze scurte. Deadline-uri. Proiecte.
Pe seară, traversat Bucureştiul înapoi. Din Băneasa pînă-n Titan. O provocare. Ajungi acasă – după orele 20. Un pahar de vin. Culcat. A doua zi – de la capăt.
„Recunosc, e un fel de a-ţi distruge viaţa asumat!“
Carmen are 45 de ani. Este o femeie firavă, poartă ochelari, şi are o sensibilitate pe care cu greu te lasă să o ghiceşti. N-ai zice că „duce-n spate“, de ani de zile, programul „asumat“. Glumeşte, spunînd că are program de bărbat şi femeie, în acelaşi timp. Sînt curioasă să ştiu dacă se întreabă uneori cum rezistă. „Nu, dar mă gîndesc permanent ce să fac ca să nu cedez. De exemplu: zilele trecute am fost să eutanasiem pisica surorii mele. Nu era în plan. Am întîrziat la un training. M-am dus doar în pauză să plîng, căci nu poţi rămîne insensibil, apoi au reînceput discuţiile cu partenerii de consorţiu, iar am plîns în pauză… Însă acest eveniment nu trebuia să mă perturbeze prea mult, pentru că aveam treburi de făcut şi nu m-ar fi iertat nimeni dacă nu le făceam. Singura preocupare în tot ce fac e să nu cedez. În locul în care muncesc eu, au cedat pînă acum patru persoane. Eu nu-mi permit să cedez pentru că am obligaţii – familia şi tot ce trebuie să duc în spate! Norocul meu cred că este faptul că descopăr la mine o capacitate de a mă adapta la stres, de a-mi asuma dificultăţile şi de a accepta că în viaţă trebuie să faci mai curînd ce trebuie făcut, şi nu neapărat să cauţi să fii fericit. Un pic de experinţă, un pic de anduranţă…“
DE ACELASI AUTOR Vieţuitorul muntelui La capătul geografiei, unde poţi să cazi în mare În faţa şi în spatele calculat
