Îmi aduc aminte de verile din anii 1978-1987, cînd, proaspeți posesori ai unui automobil Dacia 1300, cumpărat la mîna a doua, părinții mei ne „îmbarcau“ în mașină, pe mine și pe cele două surori ale mele, și porneam să descoperim locuri și oameni noi. Cred că multe noțiuni de istorie și de geografie le-am dobîndit astfel sau, în orice caz, le-am reținut și le-am înțeles mai ușor „la fața locului“. Pe vremea aceea, „fața locului“ era mai ponosită decît e astăzi și, cu siguranță, dacă vorbim despre monumente și locuri cu valoare istorică, doar parțial dezvăluită. Istoria se scria atunci după indicațiile prețioase ale secretarului general al Partidului Comunist Român, respectîndu-se exclusiv interesele de partid și deloc adevărul istoric. Timorați, temători sau, pur și simplu indiferenți, cînd nu erau de-a dreptul propagandiști ai ideologiei comuniste, mulți dintre cei ce funcționau ca ghizi în astfel de locuri recitau fraze învățate pe de rost, fără prea mult entuziasm. Lipseau cu totul pliantele informative, albumele, magazinele de suveniruri de care nu duc lipsă muzeele din Occident și care, în ultimii ani, au început să apară, timid, și la noi. Se găseau, ce-i drept, la oficiile poștale din fiecare localitate, cartoline cu imagini reprezentative, pe spatele cărora era loc pentru cîteva rînduri standard cu „salutări din frumoasa stațiune/ localitate/ tabără...“, aceleași ani la rînd. Noroc cu poveștile tatălui meu și cu informațiile din manualele școlare tipărite în anii ’30, descoperite cu uimire (dar și cu teamă) în podul casei bunicilor mei, explorat cu mult folos în 1979. Vremurile s-au schimbat, oamenii și ei, locurile, ca și drumurile, deși au rămas aceleași, îmi par astăzi cu totul altele. Dacă în acea perioadă nu aveam termen de comparație, acum, după ce am vizitat nenumărate monumente, muzee și situri arheologice din afară, îmi e mult mai ușor nu doar