Parafrazând o replică celebră, casa care nu spune o poveste nu merită să stea cineva în ea.
Zilele astea, aş da o fugă până în statul american Wyoming, să stau la soare cu Richard Fields, proprietarul celei mai scumpe case din lume scoase la vânzare în prezent. N-am 175 de milioane de dolari - nici nu voi avea vreodată! -, ca să-i cumpăr căsuţa, dar câţiva dolari, de-o cafea, aş găsi eu, ca să aflu istoria locului.
Designerul de pălării Kristina Dragomir îmi povestea, zilele trecute, cât de frumoasă era casa copilăriei sale - o locuinţă boierească din zona Arcului de Triumf din Bucureşti. La Paşte şi la Crăciun, Kristina şi ceilalţi ai casei băteau kilometri întregi de covoare şi ştergeau zeci de geamuri şi stolerii, dar asta nu ştirbea cu nimic farmecul sărbătorilor petrecute în casa construită de bunicul său.
Cele mai dragi case cu poveşti ale mele sunt în Moldova, la bunici. La 25 de ani distanţă, prima casă în care am crescut în primii doi ani e aproape neschimbată: două camere şi un hol; în camera din deal - zestrea, în camera din vale - borcane şi borcănaşe cu dulceaţă de nuci şi de trandafiri şi, la Sărbători, cozonaci copţi pe vatră. Singurul lucru care nu-i la fel: culoarea pereţilor exteriori. Acum sunt galbeni şi-au fost vopsiţi de un meşter. Când eram eu copil, era mereu albaştri şi mereu îi vopsea bunica. Şi mai am o casă cu poveste, de la cealaltă bunică, unde am stat de la 2 la 7 ani şi în cele mai multe vacanţe de vară. Din păcate, în scurt timp, casa ei - verde, aşa cum e tradiţia în sat, va fi pusă la pământ, ca să facă loc unei vile cu etaj şi cu jacuzzi, cum şi-a propus „fiul moştenitor". Un obicei moldovenesc mai nou.
