Ce a putut afla cititorul român, decenii la rînd, despre literatura braziliană, dacă urmărea traducerile în româneş te?

Iată o întrebare extrem de interesantă. Parcursul contactului cultural româno-brazilian, mai ales cel din perioada imediat următoare ultimului război, poate fi astăzi reconstituit şi el prilejuieşte constatări surprinzătoare.

Mai ales în deceniile’50-’60 traducerile în româneşte ale autorilor străini au ascultat de cu totul alte comandamente decît cele estetice. Monopolul absolut al statului în aria editorială, centralizarea perfectă şi strictă a deciziilor duceau la impunerea „de sus” a unor anumiţi autori, indiferent de valoarea lor reală sau de preferinţele traducătorilor români. Prezenţa scriitorilor străini în librăriile din România n-a fost niciodată rodul întîmplării, ci al unor opţiuni îndelung meditate.

Dacă astfel au stat lucrurile cu marile literaturi din care se traducea masiv (franceză, rusă, germană, engleză), în cazul zonelor culturale periferice criteriul estetic se subţia încă şi mai mult; aici selecţia politică se impunea cu mai mare forţă, deoarece lectorului român trebuia să i se ofere imaginea unei „lupte generale a popoarelor lumii împotriva capitalismului şi a imperialismului”. Într-un astfel de cadru, contactul românilor cu literatura braziliană s-a produs prin filtre intermediare atent dispuse, mai ales cînd era vorba de literatură contemporană.

Între cei cîţiva prozatori brazilieni, traduşi în româneşte în anii ’50- ’60, doi erau cu adevărat importanţi: José Lins do Rego şi Jorge Amado. Nu încape îndoială că ei şi-au cucerit un loc distinct în istoria literară braziliană, pe care au marcat-o cu un sigiliu inconfundabil. Raţiunea transpunerii unor proze ale lor în româneşte a avut însă mai puţin a face cu valoarea, cît cu orientarea politică.

Din Lins do Rego a fost ales romanul O moleque R