Imi incep scrisoarea cu multe emotii, dar in primul rand cu gratitudinea pe care o datorez atat minunatei reviste "Formula AS", cat si cititorilor dragi, care cu atata bunavointa intind o mana de ajutor celor aflati in necaz.

In urma cu multe luni, am adresat un apel de urgenta, care a fost publicat la rubrica "Cititorii intreaba", prezentand un caz special al baietelului prietenei mele, diagnosticat cu tumora canceroasa la creier. Am primit numeroase mesaje din partea cititorilor, pentru care va sunt profund recunoscatoare, dar Cel de Sus a ales un alt drum pentru micut. A plecat printre stele, intr-o lume mai buna, la inceputul lunii mai a acestui an. Si despre el, dar mai ales despre mama lui, as vrea sa va povestesc. Au luptat impreuna luni intregi, cu o boala cumplita. Cel mic, desi la doar doi anisori, era un copil de o inteligenta uimitoare, care ne absorbea vorbele atunci cand ii citeam povesti, ca apoi sa ne uimeasca el cu povestile lui. In ciuda tratamentului greu de suportat, chiar pentru o persoana adulta, el nu s-a plans, a continuat sa se joace, sa fie vesel si sa lupte. Desi boala continua sa il macine intr-un ritm asa de rapid, micutul avea o tot mai mare dorinta de a trai, de a se juca, de a participa alaturi de parinti in toate activitatile zilei. Cand medicii, la inceputul lunii ianuarie a acestui an, dupa rezultatele ultimelor analize, dupa luni de chimioterapie, timp in care totul arata ca merge spre bine, au pronuntat crudul verdict, ca din punct de vedere medical s-a facut tot posibilul, cei doi parinti, medici de profesie amandoi, si-au luat puiul acasa si toata speranta lor a fost la bunul Dumnezeu. Si-au continuat lupta pentru micutul lor in liniste, cu multa speranta si credinta, ca si cum moartea nu ar fi dat tarcoale. Si, in putinele luni care au urmat, surasul si caldura mamei, vorbele ei dulci, imbratisarile pline de dragost