Mă înfricoşez câte patimi poate stârni Catedrala Mântuirii Neamului. Recunosc că tulburarea a pornit şi de la textul meu pătimaş.
M-am aplecat cu atenţie asupra comentariilor, le-am cântărit indelung. E prea târziu să regret că am ridicat temperatura dezbaterii, că (vorba lui Verlaine) n-am frânt gâtul elocinţei. Pe de altă parte, e greu sa porţi în România o discuţie la rece, cu atât mai mult una despre Catedrala Mântuirii. Am scris ca un teolog, cu argumente emoţionale - şi în 2002, şi în 2005. Am binemeritat toate interogaţiile de felul: cum se împacă trufia unei catedrale cu smerenia ortodoxă? chiar am ajuns să credem că ne mântuiesc nişte cărămizi şi nu faptele noastre? Mi-ar fi uşor sa scap de ambele întrebări înşirând numele evocatoare ale catedralelor lumii. Comentariilor iconoclaste nu mi-ar fi greu să le răspund că, închinându-ne la icoane, nu înseamnă că venerăm lemne pictate. Cred însă că dezbaterea despre Catedrală e mai mult decât o polemică oarecare, unde părţile nu caută decât să epateze. Ştiu că îl căutăm toţi pe Dumnezeu şi, decât să renunţăm, mai bine orbecăim împreună.
Nu purtăm o discuţie politică, deşi - fiind vorba şi despre bani de la buget - e greu să nu alunecăm în judecăţi lumesti. (Fiindcă a venit vorba despre buget: dacă Statul ar fi înapoiat Bisericii proprietăţile - pentru pădurile din Bucovina, se judecă de vreo cinsprezece ani şi o să se mai judece până la judecata de apoi - Biserica s-ar fi chivernisit singură, cum a făcut-o înainte de Cuza). Nici nu putem fi, însă - în acelaşi timp - şi credincioşi, şi sceptici. Nu mă refer, fireşte, la credinţa neghioabă, care a inventat odioasa sintagmă "Crede şi nu cerceta" (nu există în Scriptură). Pun dialogul acesta sub semnul "caută şi vei afla" (Matei 7,7).
S-ar putea ca, situându-mă de partea celor care sunt pentru Catedrala Mântuirii Neamului, să mă înşel crunt. Dar nu
