După ce Internetul a început să se dezvolte cu adevărat (adică să fie o reţea deschisă, potenţial, oricărui posesor de computer personal), ziarele şi revistele păreau să-şi fi găsit o „a doua natură“, construindu-şi versiuni online. La începutul anilor ’90, acestea presupuneau, în primul rînd, texte şi (pe ici, pe colo, cît permitea tehnologia) niscaiva imagini. În 1995 existau pe Internet puţin peste o mie de publicaţii din toată lumea (printre ele, şi Dilema...). Dar ediţiile electronice nu erau, atunci, decît simple „reciclări“ ale conţinutului tipărit: un fel de „ofertă specială“ pentru cine nu putea (dintr-un motiv sau altul) să citească publicaţia pe hîrtie. Sau un moft, o mişcare de marketing, o autobăgare în seamă: hai să fim şi noi prezenţi online, că aşa e moda. De atunci, pare să fi trecut o veşnicie...

Nu cititorii sînt puţini, ci banii

Vînzările ziarelor tipărite tot scad, din ’90 încoace, în lumea occidentală, iar în ultimii ani scăderea s-a accentuat: faţă de 2005, în 2009 britanicii au cumpărat cu 16% mai puţine ziare, americanii cu 13%, germanii cu 8%, francezii cu aproape 6%. S-au vîndut mai multe ziare în China, Brazilia, India – adică în ţările cu cea mai mare creştere economică, în care sistemul modern al presei s-a dezvoltat mai tîrziu. În Occident însă, una dintre cauzele care explică diminuarea vînzărilor o constituie Internetul. Nu doar prin simpla apariţie online a ziarelor (unde acelaşi conţinut din versiunea pe hîrtie este gratuit), ci – mai ales – prin noile forme de exprimare şi difuzare a informaţiilor aduse de web 2.0. Ştirile şi articolele de opinie sînt preluate de pe site-urile ziarelor şi răspîndite (tot gratuit, desigur) pe mii de bloguri ori pe reţelele sociale. S-au dezvoltat, în ultimii ani, şi „agregatorii“: site-uri care pun la un loc şi organizează ştiri şi articole din mai multe publicaţii, precum Drudge Repo