Pentru că întotdeauna e dificil de acceptat ideea că nu mai suntem tineri, pare greu de crezut că generaţia ’80 a ajuns la vârsta bilanţurilor.

Deşi, dacă e să consultăm dic- ţionarele, unii dintre reprezentanţii ei se apropie binişor de 60 de ani, chiar dacă rămân la fel de nonconformiş ti ca în momentul debutului. Acumularea de reeditări şi de ediţii de autor este semnul unui început de clasicizare, cu toate că receptarea acestei generaţii a fost şi va fi şi pe mai departe – fractura postmodernă obligă – radical diferită de receptarea generaţiilor anterioare.

Eugen Suciu este unul dintre numele însemnate ale poeziei optzeciste. Şi, totodată, o figură aparte, într-o generaţie ai cărei componenţi au multe trăsături comune. Nu este bucureştean de origine, nu a studiat la Filologia din Bucureşti şi, mai ales, a debutat în volum în 1979, înaintea debutului simbolic al colegilor săi, ce s-a produs prin antologia Aer cu diamante (1983). Deosebirile nu l-au împiedicat să devină un punct de referinţă, în anii ’80, pe harta literară şi artistică a Capitalei, fapt atestat, între altele, de jurnalul lui Virgil Mazilescu. Competenţa sa în materie de degustare a artelor plastice e incontestabilă, chiar în sânul unei generaţii literare care a cultivat sistematic dialogul cu artele frumoase, atât ca o evaziune din închistarea convenţiei literaturii, cât şi ca o evadare din cenuşiul cotidian din ultimii ani ai ceauşismului.

Reeditarea volumului de debut al lui Eugen Suciu, Bucuria anonimatului, se înscrie într-o serie mai lungă de recuperări ale principalelor repere optzeciste. Unele – cele îngrijite la începutul deceniului anterior de regretatul Gheorghe Crăciun – au avut un caracter programatic, vizând impunerea, fie şi tardivă, a postmodernismului drept curent dominant în literatura română. Este vorba de volumele Aventuri într-o curte interioară, de Mircea