Dacă ar fi să vorbesc despre o călătorie care m-a marcat, ce aş alege? Probabil, aş povesti ceva ce s-a petrecut în primii mei ani de viaţă. Nu-mi amintesc ce vârstă aveam. Aş aproxima spunând: nu mai puţin de trei ani şi nu mai mult de cinci ani.

Într-o zi de iarnă, mama, extrem de neliniştită, a hotărât să meargă la Cioroiaşi, satul părinţilor ei. Nu-mi aduc aminte nici ce anume o silea să plece aşa, în pripă, pe o vreme care nu se arăta deloc bună pentru ieşit din casă. Poate se îmbolnăvise mama ei ori poate făcuse iar o nefăcută fratele ei şi mama trebuia, ca de fiecare dată, să-i scoată din încurcătură. Nu ştiu nici de ce ţinea să mă ia şi pe mine cu ea, de ce nu mă lăsa acasă cu tata şi cu fratele meu mai mare. Cert e că şi-a strâns la repezeală câteva lucruri într-un bagaj şi am pornit la drum. Am călătorit de la Calafat cu trenul. De tren auzisem, dar de mers cu trenul nu mersesem niciodată. Am fost şocat când l-am văzut oprit în gară: trenul era un fel de casă cu multe, foarte multe camere una după alta, dar nu era o casă obişnuită, ci una care scotea fum, pufăia şi avea roţi. Totul a fost izbitor şi emoţionant pentru mine: felul cum mama precipitată iar eu timorat am pătruns în spaţiul strâmt şi am luat loc pe banchetă; apoi, plasa în care ea a pus valijoara, deasupra capetelor noastre; apoi, venirea gălăgioasă a altor persoane, străine şi foarte diferite între ele, ce s-au aşezat alături, înghesuindu-ne toţi acolo; apoi, fierul, lemnul şi pluşul grena din care era construită cămăruţa aceea (habar n-aveam că se numeşte compartiment!); apoi, felul cum se auzea vuind vântul şi cum se izbea de geam ploaia ce, curând, s-a prefăcut în fulgi de zăpadă. Cât a durat călătoria cu trenul simţurile mi-au stat treze şi dilatate, percepând totul cu o intensitate incomparabilă. Am coborât în staţia CFR Cioroiaşi. Între timp, vremea se stricase rău de tot: lapo