Să recunoşti că ţi-e teamă este, la urma urmei, un gest de curaj. Lupta cu propriile frici este un fel de luptă a lui Iacob cu îngerul. Spaimele care ne însoţesc şi care adesea, ca şi cum ai privi printr-o fereastră translucidă, nu pot fi nici măcar localizate, darmite înţelese, sunt tot atâtea limite ale existenţei noastre.
Unele nici nu sunt dobândite în timpul vieţii, ci vin dintr-un trecut care e şi al nostru, dar pe care nu l-am trăit noi, ci vreunul dintre strămoşii noştri. Spaimele, ca şi tăcerile, nu mor odată cu oamenii. Într-un anume fel, eu sunt produsul spaimelor mele. O soluţie care nu mă va elibera este să ajung să iubesc ceea ce mă înspăimânta. O alta este să încerc să dau nume fricilor mele şi să încerc să mă lecuiesc. Chiar dacă truda aceasta este istovitoare, căci, pe măsură ce mă lecuiesc, mă vatăm.
Spaţiul cel mai potrivit pentru a te încumeta să dai nume spaimelor care te bântuie este locul de putere. Acela unde pământul, într-un anumit sălaş, care poate fi un munte, o vale, malul unei ape sau o grotă mistuitoare, este plin de energie. În locurile acelea, spaţiul se deschide mai uşor către alte dimensiuni. Cel tridimensional, cu care ne-am obişnuit, rămâne doar un hiperplan peste care se curbează, dezinvoltă, dimensiunea a patra sau a cincea. Nu avem decât intuiţia acelor alte dimensiuni, aşa cum încerci zadarnic să cuprinzi întinderea mării punând un ghioc la ureche. Imaginaţi-vă un armăsar alergând pe câmp şi umbra lui pe perete. Oricât de iute ar alerga umbra, ea va rămâne captivă în spaţiul său închis în zid, nici măcar nu va şti că se poate şi altfel. La rândul său, armăsarul, slobod pe câmpie, e închis în zidul lui, fiind umbra altuia, care aleargă pe pajiştea în patru dimensiuni. Şi aşa mai departe. Noi nu primim din tărâmul cu patru ori cu cinci dimensiuni decât povestaşii. Le spunem zei ori profeţi. Pe unii îi ucidem, to
