Se ia o tulpină de soia (un exemplu luat nu tocmai la întîmplare), se citeşte codul său genetic, se modifică o anumită secvenţă, iar planta nou obţinută (tot soia) este mai rezistentă la insecte, buruieni sau secetă. Se poate obţine o asemenea modificare prin selecţie îndelungată, preţ de mai multe zeci de generaţii de plante încrucişate controlat. Ar dura foarte mult şi ar costa enorm. Prin încrucişări repetate şi controlate s-au obţinut vaca Holstein, cîinele caniche sau porcul domestic. Să nu uit lipiţanii, găinile de ouă sau Frumosul de Voineşti (ăsta e un măr!). Tot astfel au apărut grîul de panificaţie (foarte departe de soiul sălbatic de acum 10.000 de ani), oaia ţurcană sau lalelele olandeze de un milion de feluri. Fără obsesia întru productivitate a zeci de generaţii de agriculturi din toate ţările lumii, planeta nu ar fi putut hrăni atîtea miliarde de oameni în ziua de azi. Diferenţa între procedeul „natural“ şi cel „genetic“ constă numai în viteză. Atît. Rezultatul este acelaşi: un soi mai productiv, mai performant, mai rezistent, obţinut strict din „materialul clientului“, adică planta pe care ne-a dat-o Dumnezeu (sau, pentru atei, Natura). În tot ciclul apariţiei unui OMG, sînt implicate foarte puţine chimicale. În tot ciclul de viaţă al unei plante MG e nevoie de foarte puţine chimicale. De fapt, ăsta este un mare necaz pentru una dintre cele mai bogate şi influente industrii mondiale: cea a îngrăşămintelor şi insecticidelor. Domniile lor sînt cei mai aprigi duşmani ai OMG-urilor. Am vaga bănuială că toata zavera împotriva OMG va dispărea de îndată ce marile corporaţii, precum Bayer sau DuPont, îşi vor crea divizii specializate pe biotehnologii. Nemţii de la Bayer au şi pornit investiţiile. De DuPont nu ştiu nimic. În acest articol voi face abstracţie de bugetele de miliarde pe care industria chimică le pune la dispoziţia „grupurilor de cercetători