Revista „Ramuri“ din 1905 conţine o scriere minunată despre împrejurimile Craiovei şi Mănăstirea Jitianu. a îi aparţine romancierului Mihail Sadoveanu, care a fost profund impresionat de aceste locuri.

Istorisirea lui începe într-o după-amiază de martie, în zona Craiovei. „Trăsura ne duce prin nori uşori de praf în bătaia soarelui, pe când sate şi îngrămădiri de copaci se desluşesc până în zarea depărtată, pierdută în ceaţă. Trecem pe sub sălcii vechi, cotim pe la o margine de sat, pe lângă o fântână vopsită cu roşu, printr-o uliţă strâmtă, printre multe căsuţe sărace, şi pe drum moale abia zbicit, intrăm în pustietatea unor locuri bogate odinioară.

Mănăstirea Jitianului. Naltă, lung zidită, măreaţă încă în trista-i şi derăpănata-i bătrâneţe, cu acoperişuri sparte prin care se învolburează furtunile şi ploile, brăzdată de crăpături lungi, rănită pretutindeni în coaste de neînduplecata vreme, săracul lăcaş al Domnului şi al vrednicilor oameni cari au fost odată şi acum nu mai sunt stă trist în singurătatea locului, la o parte de sat, lângă Balta Verde, care doarme moartă ca şi trecutul acelor locuri“.

Dezamăgirea timpului

Oamenii locului se plângeau domnului Mihail că au un popă bătrân, ca şi cum nici n-ar fi; că biserica stă să se crape, că zi de zi tot mai cu spaimă sună clopotul în turnul descoperit. „Au făcut hârtii la stăpânire, au umblat prin lumea asta nouă, pentru credinţă, pentru biserica lor; dar vremurile acestea sunt grele, fără credinţă şi nimeni n’ascultă glasul celui umilit“. Sadoveanu, precum şi cei care îl însoţeau au intrat în locaş alături de oamenii trişti şi nemulţumiţi de biserica lor. „Privim ca şi ei pereţii afumaţi, crăpaţi, pereţi de cocioabă săracă, răsfoim câteva cărţi, cineva citeşte cu glas mişcat câteva cuvinte însemnate de un cititor al altor timpuri, câteva cuvinte scrise de mână de ţăran, apoi după