Ei sunt somelierii profesionişti de la noi. Ei trăiesc de pe urma vinului şi mănâncă o pâine din ceea ce beau alţii. Degustă, explică, povestesc. Fără ei, mulţi dintre noi am fi băut ca în anii ‘90 — fără alte opţiuni decât „alb sau roşu, dulce sau demisec“.
Îi întâlneşti în restaurante sau la evenimente private, ba uneori şi la standurile hypermarketurilor. Îi recunoşti după lanţul agăţat la gât, peste sacoul de la costum, de care atârnă o cupă metalică specială - tasse-de-vin-ul (amuzant, dar adevărat: unii clienţi cred că respectiva cupă pentru testarea vinului este o... scrumieră).
Puşi mereu la patru ace, vorbind despre aroma, buchetul, corpolenţa, textura sau „picioarele" vinului, adeseori intimidează, stârnind celor prezenţi fie neîncredere suspicioasă („Cine se crede?!"), fie respect, fie ambele sentimente, pe rând. Sunt obişnuiţi să „ţină în mână" audienţe numeroase, vorbesc clar şi tare, cu pauze de efect şi cu mişcări scenice atent exersate. Nu-şi critică niciodată concurenţa, ci se străduiesc să vorbească de bine vinul, în general, şi să sădească seminţele pasiunii în sufletele celor care-i ascultă. Adeseori parcurg mii de kilometri săptămânal - luni o prezentare la Oradea, marţi la Cluj, joi la Tulcea şi tot aşa. Sunt solicitaţi drept consultanţi privaţi de către oamenii cu bani care au prins microbul vinului sau de către patronii de restaurante care vor să-şi educe echipele de ospătari.
Uneori, pleacă pentru contracte de câte şase luni pe vasele de croazieră - cel mai adesea la un program de lucru de 14 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, dar cu marele avantaj de a avea în faţă o clientelă deja educată în materie de vin şi cu posibilitatea de a-şi completa arhivele personale cu experienţe nemijlocite despre cele mai noi apariţii şi tendinţe în domeniu.
Cine face educaţia consumatorilor?
Dacă în alte ţări cu
