Spuneam acum câteva zile ceva despre papagalii din România. Şi cei care se uită la tv şi înghit grăunţele care li se pun pe farfurie şi cei care după ce au stat un pic la răcoare uită tot ce au făcut sau spus înainte de a renaşte din propria mocirlă. Long time ago, eram o ţară de aplaudaci, aproape fără excepţii, sau cum se mai spunea, pinguini. Dacă este să ne luăm după apelativele care apar peste tot, pe stradă, în şcoli, prin campaniile electorale, la tv, prin paturi, România este o ţară nu numai cu o varietate geografică fără margini ci şi cu o faună mai diversificată decât orice altă zonă a globului. Vertebrate, târâtoare, păsări, peşti sanitari, copitate, cornuţi, papagali, curci în lemne, viţei la porţi, ce să mai spun, o feerie. Sub acest aspect, România este fără putinţă de tăgadă, Grădina Maicii Domnului. Dar peste toate, de zeci, sute de ani, poate milenii, în România tronează struţul.

Struţul, acea pasăre măiastră, cu picioare lungi, cât Naomi Campbell, cu ciocul puternic, cu o curiozitate criminală, dar şi o naivitate şi candoare care te lasă fără replică. Se spune despre aceste vieţuitoare că atunci când se simt în pericol, şi-ar băga capul în nisip, crezând că ceea ce nu văd, nu există. Este o metodă de a scăpa de necaz sau de a scăpa de grija lui.

Ei bine, România este ţara struţilor. De fapt dacă mă gândesc bine pot spune fără a greşi, că struţul s-a născut în România şi ar trebui trecut ca simbol pe emblema ţării. Noi de când ne ştim, stăm cu capul în nisip. Nu numai când ne simţim în pericol, ci tot timpul anului. Mai scoatem din când în când capul, ca să respirăm, aşa cam din 200 în 200 de ani, dar starea noastră permanentă este cu capul în nisip. Din cauza asta, românul pare insensibil la tot ce se întâmpla în jurul lui:

Intră Europa în Criză. Struţul – Şef ne anunţă să stăm liniştiţi, România nu este în pericol.

Se fură