Îmi mai amintesc de o lecţie de biologie, cândva în clasele primare, în care o profesoară ne explica, cu un entuziasm nefiresc, cum sunt clasificate moluştele. În primul rând la-melibranhiatele, pentru neiniţiaţi scoicile, apoi gastropodele, care par a se deplasa pe propriul lor abdomen, mai cunoscute sub nume de melci, iar în cele din urmă cefalopodele, la care picioarele pornesc direct din cap, cum ar fi sepia şi caracatiţa.
Au trecut mulţi ani, nenumărate vizite la Muzeul Antipa, câteva mari acvarii vizitate, lecturi, filme documentare, care m-au făcut să fiu convins că ştiu multe lucruri despre moluşte. Studiasem încă din copilărie melcii de pe Dealul Mitropoliei şi scoicile din Herăstrău dar nu eram un expert, îmi scăpaseră cefalopodele vii.
Primul contact mi-a fost pricinuit, ca multor altora, de romanul lui Jules Verne "20 de mii de leghe sub mari", în care legendara caracatiţă gigantică ataca câţiva membri ai echipajului căpitanului Nemo. Eram convins că aceste fascinante creaturi trăiesc numai la mare adâncime şi că un muritor de rând nu are mari şanse de se întâlni cu ele. Cât despre sepii, mărturisesc că una, lungă de vreo doi metri, mi-a aruncat o privire prin geamul unui acvariu care m-a făcut sa cred că am motive să fiu îngrijorat.
Cartea tinerei cercetătoare Wendy Williams, care are ca titlu numele unui monstru din mitologia scandinavă, "Kraken", probabil o sepie gigantică, ne lămureşte câteva lucruri legate de moluşte. Autoarea manifestă o vădită neîncredere faţă de poveştile locuitorilor unor insule din Pacificul de sud. Aceştia susţin că există haite de sepii ucigaşe care vânează în grup şi au ca pradă chiar şi pescarii singuratici. Poate că nu e aşa dar putem fi siguri că există o mare diferenţă între sepii şi caracatiţe.
Moluştele au apărut cu mult înaintea dinozaurilor şi au supra
