Scria Jacques Yves Cousteau în La mer blessée (Marea rănită): "Inocenţa acestor vieţuitoare nu-i niciodată atât de vizibilă ca atunci când noi poluăm marea: rămân acolo până când otrava le atinge. Agonizează şi pier fără să ştie de ce, fără să reproşeze ceva cuiva". Mi-am amintit de vorbele sale de curând. Hoinăream cu un aparat fotografic şi o undiţă inutilă prin lunca Negrei Broştenilor. Era senin, cald şi dacă remorcile încărcate cu molizi nu ar fi stârnit mereu praful drumului, cătrănindu-şi motoarele în rampe, liniştea aceea vie – împletind inconfundabil zvonul râului cu zumzetul popoarelor de gâze – m-ar fi trimis în vremea veche şi tânără a Pământului. Cu puţin efort, fireşte: acela de a uita, fie şi pentru o clipă, că nişte "pragmatici" – din soiul acelor oameni stupizi care domină acum lumea, lacomi de arginţi, cotropiţi de nebunia profitului şi ignorând frumuseţea naturală – au decis cu de la ei putere şi cu puterea banului să ucidă ţinutul.
Mă aflam de pe fundul unui viitor lac de acumulare. Iar vieţuitoarele ce urmau să agonizeze, atinse de otrava progresului, zburdau în lunca blandă, în undele râului, mişunau în pădurile din jur. Le văzusem nu o dată: urşi paşnici în zmeurişuri îmbrobonite cu rouă, cerbi zburând peste povârnişurile stâncoase, lupi discreţi, lăsându-şi urmele în zăpezile noi, cocoşi de munte oficiind enigmatic în catedrala de cetină. Ba într-o dimineaţă chiar şi un râs, traversând drumeagul cu calmul aristocratic al celui rar şi de neatins. Iar cu păstrăvii râului – cei pe care într-o vreme îi cam asuprisem cu linguriţele de tinichea –, ştiindu-le de acum soarta, căzusem la o pace într-atât de gravă, încât ajunsesem să mă mulţumesc cu câte unul – "păstrăvul vacanţei" –, asta spre a nu mă dezice cu totul de copilul pescar care am fost.
În urmă cu peste douăzeci de ani, "regimul" pusese gând rău ţinutului
