În primăvara lui 1828, muscalii veneau în Bucureşti. Domnitor era Grigore Ghica. La o soarea, adică la un bal, pe mahalaua Sf. Elefterie se adunaseră boierii şi duducuţele. Era Banul Barbu Văcărescu, Alecu Ghica, Grigore Băleanu, Gheorghe Filipescu, Alecu Creţulescu – toată boierimea.
La balul ăsta, medelniceasa Zoiţa Arghilopolo s-a îndrăgostit de un bărbat tânăr şi frumos, dar a fost amor cu cel de altă lege. Da, da! Zoiţa, s-a jucat cu focul! Da' cum aşa? Iacă-aşa!
Zoiţa era o femeie din lumea mare bucureşteană, văduvă, în vârstă de 20 de ani şi frumoasă coz. Dar avere nu prea avea. Şi-atunci îşi închiria casa mare şi cu multe camere. Aşa s-a întâmplat că un chiriaş a fost un albanez de religie mahomedană, cu bunic turc, frumos şi el. Frumos şi sângele tânăr şi năpraznic a făcut ca ei să se iubească cu străşnicie. Creştina a uitat de biserică. Mahomedanul a uitat de Coran. Şi, într-o zi de 29 aprilie, junele arnăut a primit ordin de la serviciu, adică de la căpetenia beşliilor, să se ducă în goana calului la Giurgiu, căci urmează să intre muscalii în Bucureşti.
– Nu pleca! Nu mă lăsa!, strigă Zoiţa de gâtul lui, dacă mă iubeşti…
– Te iubesc, Zoiţă, dar dacă muscalii mă prind în Bucureşti sunt un om pierdut. Mă împuşcă.
– Nu pleca! Părintele Evloghie de la Biserica Elefterie o să te ascundă. Acolo nu o să caute nimeni! Fără de tine nu am să trăiesc, Naima, iubitul meu.
Părintele Evloghie era tare cuvios, avea barbă albă şi era duhovnicul cucoanelor din înalta societate bucureşteană. Ştia despre Zoiţa şi Naima, de la spovedanie. Şi avea părintele o fată, şi ea văduvă, şi ea de 20 de ani, şi ea frumoasă, prietenă cu Zoiţa. Dar Mărioara nu putea să se împace cu iubirea asta a Zoiţei - cum să iubească ea un păgân? E mare păcat! Bătrânul preot nu bănuia armeanul păcătos. L-a primit pe Naima, i-a dat ha
