" - De ce aţi dat în poliţist?", întreabă reporterul. " - De şmecher!", răspunde agresorul. Acest dialog real exprimă, într-o manieră pe cât de succintă, pe atât de elocventă, uşurinţa cu care legea este batjocorită, în România. Aici, acela care o întruchipează - omul în uniformă - primeşte pumni peste ochi de la un delincvent oarecare, lovirea poliţistului apărându-i acestuia din urmă drept un act necesar pentru a-şi păstra stima de sine şi locul în tagma şmecherilor. Dacă nu ar fi procedat astfel, ci s-ar fi supus fără să crâcnească, ar fi făcut parte din tagma proştilor, fiindcă numai reduşii mintal şi nevolnicii nu pot să se descurce cu obstacolele, în ziua de azi. Încălcarea, fentarea, ignorarea, răstălmăcirea, siluirea legii devin, aşadar, o dovadă de isteţime, de superioritate în raport cu ceilalţi. Din fericire, nu toată lumea gândeşte astfel, dar frecvenţa cu care poliţiştii o încasează (trei au fost bătuţi numai în ultimele două zile) şi înmulţirea agresiunilor în grup arată că şmecherii pun stăpânire şi pe stradă.

Mai întâi, au luat în primire statul. Şmecherii întreprinzători postdecembrişti l-au stors de resurse, făcând milioane de dolari peste noapte, cu care şi-au întemeiat, apoi, imperii. Unii dintre ei sunt aici şi dau lecţii de capitalism, ca nişte guru ai economiei de piaţă, alţii au cumpărat jumătăţi de ţări africane - misionari ai exploatării bogăţiilor locale, veniţi cu aerul că impun civilizaţia. Şmecherii aleşi au făcut legi pentru ei înşişi şi pentru şmecherii întreprinzători, guvernând în aşa fel ca tagma lor să prindă rădăcini, mulţumită. Modelul s-a propagat, apoi, de sus în jos şi, astfel, au apărut şmecheri în toate instituţiile statului, pe diverse paliere de conducere şi profesionale: directori şmecheri (care aprobau 500 de lei pentru o mătură), judecători şmecheri, vameşi şmecheri, poliţişti şmecheri etc. În cele din urmă, a