Dacă stau bine şi mă gândesc, sunt şi eu oleacă de soacră, cu nurori, şi chiar dacă n-oi avea trei s-ar putea să-mi fi crescut un ochi în ceafă. Numai că vremurile lui Ion Creangă s-au cam trecut. Şi oricât m-oi oţărî la nurori, n-o să mă bage nici una-n seamă dacă mi-ar veni să le pun la strujit pene sau la tors lână. Însă trecând deunăzi cu privirea peste un album cu fotografii vechi, de-un secol, aproape, şi văzând eu fetele cele tinere torcând lână de oaie - care solitare, care câte două, care mai multe la un loc, să se îndemne la treabă - mi-am amintit de-o poveste veche de demult, cu o soacră şi cu nora ei. Dar înainte de a vă spune povestea, să deschidem pagina din cartea lui "neica Ion", la textul cu pricina: "După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. "De ce mi-am făcut cleşte? Ca să nu mă ard", zice ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, nişte chite de cânepă şi vreo două dimerlii de păsat. "– Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc, sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când v-a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie de costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, şi până mâine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat..." Pufnesc în râs, căutând să-mi imaginez tonul cu care va fi spus soacra vorba asta nurorii. Şi-mi aduc aminte de-o prietenă de-a mea din trecut, Măriuca, venită la Bucureşti din ţinutul Vrancei, când era şi nu era prea tânără (adică pe la vreo 35 de ani). Şi venise ea în Ca­pita