În sfârşit, o cameră care iese din tiparele mizerabiliste postcomuniste şi care arată ca una locuită de un bucureştean cu aspiraţii middle class, în 2011. Are o canapea colorată, obiecte decorative “natur” şi o doză decentă de IKEA. Nimic snob, mai degrabă genul boem şi relaxat, cu o mică tuşă de dezordine creativă.

Aici trăieşte Alex, un bărbat aflat în zona nedefinită “treizeci plus”, într-un limbo între tinereţe şi vârsta mijlocie întreţinut cu program (îl descoperim într-un plan secvenţă elaborat, în tradiţia noului val românesc, dar fluid şi deloc strident). Poartă converşi, tricouri de hipster cu 10 ani mai tânar şi un tatuaj pe soldurile care nu mai sunt aşa ferme.

Nu e căsătorit, are o prietenă care pare abia o puştoaică şi un job cool în “new media”. Flirtează pueril şi faţiş cu nevestele prietenilor săi, chiar de faţă cu iubita. Obligaţiile familiale mai pot aştepta: îşi poate încă permite să aibă grijă doar de sine, pentru că părinţii lui sunt încă tineri, nici n-au ieşit la pensie. Ascultă heavy metal optzecist şi refuză să-şi arunce chiloţii din armată, îngălbeniţi. Dar maturizarea vine abrupt, în doar câteva secunde. E smuls din starea de levitaţie şi de negare şi aruncat la pământ, în timp ce prezentul năvăleşte peste el. Primeşte “acel” telefon: află că mama lui a avut un accident cerebral şi că e internată în oraşul natal. Panicat, ia un tren spre provincie. Nu, nu urmează o călătorie prin tenebrele jalnicului sistem de sănătate autohton, puteţi răsufla uşuraţi. Ce-ar mai fi de spus în materie, după definitivul Lăzărescu?

În multe aspecte, Din dragoste… e un “anti-Lăzărescu”: în loc de indiferenţa, cinismul şi răutatea celor din jur, avem o grămadă de oameni săritori, gata să dea sfaturi şi să ajute (sunt plini de bunele intenţii cu care, de cele mai multe ori, e pavat iadul). Sitaru face şi o observaţie particulară – în faţ