Dacă nu mă întrebi, ştiu ce este timpul; dacă mă întrebi, nu mai ştiu, scria Sfântul Augustin. Păstrând proporţiile, la fel am păţit şi eu fiind întrebat de o revistă culturală ce este normalitatea. Poate azi am mai mult noroc.

Problema normalităţii este dificilă şi în sine, ca fenomen sociologic, dar e dificilă şi din motive conceptuale şi teoretice. În fond, putem opera cu cel puţin două sensuri ale termenului. Şi, cum voi încerca să dovedesc, nu suntem normali nici într-un sens, nici în celălalt. Pe de o parte, normalitatea este o raportare la media socială, pe de alta, la un set de valori-reper. Să operăm cu primul sens. Sunt absolut convins că majoritatea concetăţenilor mei sunt normali, inclusiv la cap şi totuşi lumea noastră nu e o lume normală. De ce? Pentru că această majoritate, care dă media, este, de fapt, ceea ce se cheamă o „majoritate tăcută". Nu ea dă tonul în societate, nu ea furnizează reperele şi modelele, nu ea modelează în direcţia unei „aurite căi de mijloc". Din păcate, toate acestea sunt provocate de o „minoritate supraexpusă", vizibilă, peste tot prezentă, alcătuită din politruci incompetenţi, demagogi şi corupţi, din jurnalişti de trei surcele, vedete de mucava, vipuri şi vipiţe de toată jalea. Deci, atmosfera publică, nu doar anormală, ci de-a dreptul nerespirabilă este produsă de damfurile tuturor becalilor, băseştilor, ilieştilor, dandiaconeştilor, monelor şi zăvorancelor care se agită cu o obstinaţie şi o frenezie demne de o cauză mult mai bună în lumea noastră.

Dacă ne îndreptăm spre sensul celălalt, spre valorile-reper, este limpede că, astăzi, ele sunt cele aparţinând modernităţii culturale-economice-politice, deci democraţiei liberale, încorporate în acquis-ul comunitar la care România a aderat în procesul de aderare la Uniunea Europeană. A aderat, dar s-a şi integrat? Chiar aceasta este problema. Până când acele val