Praful şi pulberea s-a ales de zona industrială a oraşului care a hrănit decenii la rând circa 80.000 de guri. Vechile construcţii comuniste care făceau să duduie oraşul asigură acum traiul de pe o zi pe alta la o mână de oameni. Foştii muncitori îşi ţin de foame cu amintiri din vremea când moldovenii nu erau catalogaţi leneşi şi beţivi.
La cinci dimineaţa, pe străzile din Botoşani era în urmă cu peste două decenii ca la Revoluţie. O armată de muncitori, cei mai mulţi aduşi de Ceauşescu de la sate cu arcanul să facă producţie, lua drumul zonei industriale, considerată timp de vreo 30 de ani zona zero a oraşului. Cu greu găseai un loc pe trotuare.
Autobuzele circulau din cinci în cinci minute. Crăpau uşile de atâta amar de lume, iar municitorii îşi vărsau gamelele cu ciorbă pe picioare în îngrămădeala generală. Textilişti, mecanici, sudori sau simpli manipulanţi, oamenii muncii se remarcau de la o poştă prin şacoşele de pânză Irak, furată de la fabricile din zonă.
Toată lumea era motivată de un ţel şi toţi erau hotărâţi, povesteşte Mihai Condrei, care a muncit jumătate de viaţă la Electrocontact, una dintre uzinele construite de comunişti în anii ’70.
. „Vreo 5.000 de oameni vedeai dimineaţa pe străzi. Toţi mergeau spre zona industrială pe jos, cu autobuzul sau pe biciclete. Oraşul era viu. Se muncea, iar oamenii nu se temeau pentru ziua de mâine“, întăreşte fostul CTC-ist ideea că botoşănenii nu se dădeau în lături de la muncă. Nici nu aveau cum altfel. Salba de fabrici construită de Ceauşescu făcea parte din marele plan de industrializare a României şi peste 20.000 de oameni au fost angrenaţi în acest sistem timp de 30 de ani.
Producţia, la export
Uzinele Textile Moldova deschideau zona industrială a oraşului. Vreo 12.000 de oameni ţeseau şi vopseau pânza care îi îmbrăca pe români, dar şi pe militarii ira
