Revenire ocazională la ţară... Automobilul făcea cu graţie mişcări de lambada printre gropile unui drum tocmai bun pentru a-ţi curma viaţa, dacă apeşi mai avan pe accelerator.

Între localităţi, de altfel, mai este cum mai este. Dar dacă ajungi în sat şi ai maşină mică, intri pe drum într-o groapă lângă cumătru Vasile şi ieşi din ea deja lângă casa lelei Catrina. Pe uliţele centrale ale fiecărui sat mai poţi vedea, dacă ai sensibilitate arheologică, câte ceva asfalt rămas din ultimele cincinale sovietice. Pe hudiţe, însă, dacă dai colbul de august la o parte, se zice că ai o şansă să găseşti cu mândrie naţională urme de potcoave ale cailor lui Ştefan cel Mare şi ai oştenilor lui.

Cine mă vede în poziţia arogantă de a fi bodogănit ca un orăşean snob cu tot dichisul despre realităţile săteşti de acum, se înşeală. Sunt de acolo şi ştiu că acolo nu se reduce totul doar la colb, mizerie şi, deseori, uriaş nărav kolhoznik şi post-kolhoznik de a respinge orice bună aşezare a lucrurilor.

Dar mă surprind mereu gândindu-mă că pe aceste hudiţe nu s-a schimbat nimic de pe vremurile când, acum aproape cinci decenii, făceam împreună cu de-alde mine, copii, ulcele din colb. Bulea, Zuţa, Pablo Neruda sau Rosapincea, cum îi porecleam, făceau nişte moviliţe din ţărâna fină şi fierbinte, altcineva urina pe ele şi ieşeau un fel de cratere mici, asemănătoare cu ulcelele sau bolurile. Joacă, na, echivalentul celor de computer acum...

Este august, sunt satele Republicii mele Moldova ajunsă la 20 de ani, am peste 50 şi am un acut sentiment de deja vu. De la sat la sat, văd pe hudiţe prăfuite aceeaşi droaie de copii jucându-se în acelaşi colb. Ca şi multe altele, parcă încremenite în peisaj...

Ba poate s-a schimbat ceva...De-abia intrăm spre centrul unui sat că şi vedem la celălalt capăt al drumului, printre clăbuci de praf, cum ne merge în întâmpinare o limuzină