Boomul economic cu care China a atras admirația sinceră a milioane de oameni din întreaga lume are cauze și efecte despre care liderii guvernului de la Beijing și-ar dori să nu se vorbească.
În 1988, China avea 100 de kilometri de autostradă. În 2000, ajunsese la 16.300 de kilometri, iar în 2009 a depășit neverosimilul nivel de 65.000 de kilometri. În aceeași perioadă, chinezii au construit 30.000 de kilometri de cale ferată și nu mai puțin de 220.000 de kilometri de șosele. La care se adaugă milioane de clădiri (fie ele birouri, școli, spitale, blocuri de locuințe, magazine, case, fabrici, fie ferme).
Mulți se lasă vrăjiți de zgârie-norii strălucitori, de nodurile rutiere supra-etajate ori de gările din oțel și sticlă unde opresc trenuri coborâte parcă direct dintr-un film SF și cad la picioarele celei care, cred ei, este noua putere mondială. O privire un pic mai atentă le-ar revela și o altă fațetă, mai puțin plăcută, a colosului asiatic.
În ultimii ani, tot mai multe voci au pus sub semnul întrebării utilitatea și calitatea investițiilor în infrastructură și sectorul imobiliar. Unele critici țintesc chestiuni relativ minore, cum ar fi lipsa unor scări rulante ori lifturi în stația trenului expres care leagă centrul Beijingului de aeroport, în ciuda faptului că mai toți călătorii care o folosesc au bagaje grele. Altele sunt ceva mai îngrijorătoare – mii de kilometri de șosele care duc spre nicăieri sau orașe „la cheie“ în care nu stă nimeni, ridicate aparent doar pentru a da de muncă zecilor de milioane de constructori chinezi. Barajul celor Trei Defilee, care a costat, potrivit unor surse, 75 de miliarde de dolari, a dus la strămutarea forțată a peste un milion de oameni și a distrus peste 1.300 de vestigii arheologice, a fost una dintre investițiile guvernamentale care au atras cele mai numeroase nemulțumiri.
P
