Chiar dacă a lăsat în urmă un câştig important, mai ales prin noile modalităţi de explorare ale dramaticului pe calea vizualului şi a unui tot mai complicat sistem referenţial scenic, curentul care a măturat o vreme din teatru tot ce învăţasem la şcoală despre arta dramatică a provocat, de fapt, o regândire a teatrului în termenii de origine, respectiv jocul, ludicul. Acesta şi-a redobândit funcţia întemeietoare, iar schimbul de energii dintre public şi comedian, propriu chiar începuturilor teatrului, a devenit egal, dacă nu prevalent, cuvântului. Asta e de bine. Postmodernii au introdus însă pe scenă şi teme noi, să le zicem ale secolului, făcând teatrul să pulseze de instincte vitale, sex şi erotism, altădată filtrate de o relaţie mai preocupantă cu sacrul şi morala. Într-un elan de afiliere la revolta unei generaţii anticonsumiste, diferită de cea hippy, dar înrudită totuşi cu aceasta prin nostalgia după un eden intuit în termeni ecologici, răzvrătită în acelaşi timp împotriva manipulării fiinţei şi a pierderii identităţii, mişcări de genul spermă şi sânge, căreia îi aparţine Sarah Kane, au umplut până la saţietate scena de violenţă şi hormoni. În acest context, e greu de înţeles, dar stimabil, cum autori ca Yasmina Reza, salutată cu convingere la apariţia în volum la Editura Unitext, în 1998, de critici importanţi, au putut să răzbată, ba chiar să se impună scriind un altfel de teatru, înnoit firesc în ritmul epocii, dar fără stridenţele nonconformiste amintite. Valoarea pieselor acestei pe atunci fete de douăzeci şi ceva de ani era în altă parte. Sensuri în hăţişuri de vorbe, sună un capitol din comentariul lui Dan C. Mihăilescu, care găsea că Artă ar putea fi citită şi ca o parabolă a întregii societăţi de sfârşit de mileniu (XX). Montarea recentă de la Teatrul Bulandra, în regia lui Cristi Juncu, nu „bate“ atât de departe. E mai degrabă sincronă cu exerci