Timp de 20 de ani, noi, românii, am avut o fotografie la care ne uitam cu un respect aproape religios.
Prima imagine din Studioul 4 al TVR se aşezase în sufletul nostru ca o icoană. Un fel de „Cina cea de taină", cu „mântuitorul" Dinescu vestind, din mijlocul „apostolilor" săi, căderea tiraniei. Atunci, în decembrie '89, i-am fi urmat chiar şi pe cruce. Ne-am fi dat viaţa pentru ei şi pentru idealul în numele căruia ne chemau la arme: lupta cu demonii dictaturii. De altfel, aproape o mie de compatrioţi chiar au fost răstigniţi în acele zile, după apariţia la televizor a „mântuitorului" Dinescu şi a „apostolilor" săi.
Apoi, rând pe rând, „apostolii" au început să devină iude. Icoana a crăpat, iar prin fisurile ei se vede imaginea hâdă a unei piese ordinare, pusă în scenă de indivizi fără Dumnezeu. Şi când scriu asta, am sub ochi fotografia alb-negru a momentului în care Mircea Dinescu striga „Fraţilor, am învins!". Câteva personaje mânjesc deja acest tablou pe care chiar ni-l doream a fi revoluţionar.
Mai întâi am aflat ce hram purta „bravul căpitan" Mihai Lupoi: trompetă care deschide drumul unui periculos agent sovietic (spion GRU), generalul Nicolae Militaru, spre postul de comandant al Armatei române. Ceva mai târziu, ne-am lămurit pe deplin: în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, Lupoi era prietenul de taină al şefului reţelei GRU în România, generalul Maiorov. Întru aducere aminte: GRU era serviciul de spionaj al Armatei sovietice.
Acum, după mai bine de două decenii, aflăm că unul dintre cei mai entuziaşti cetăţeni din Studioul 4, pe nume Costin Ţugui, era un vajnic turnător la Securitate. Mă uit acum la „V"-ul degetelor sale, încrucişate în semn de victorie, şi totul capătă un aer oribil. Ce păcăleală! Câtă minciună! Cât de naivi am putut fi!
Privesc poza cu şi mai multă atenţie şi încep să pun sub semnul întrebării toat
