Eugen Simion e bucuros de aceste precedenţe; şi nu pentru că ar adera, de pildă, la supra-interpretările simbolologului Vasile Lovinescu din Creangă şi Creanga de Aur ori din Monarhul ascuns. Ele sunt importante în sine, dar mai ales fiindcă îi confirmă criticului teoria conform căreia extracţia rurală a unui scriitor autohton nu e o povară şi un simptom de retardare socio-culturală. Cu cât interpreţi sofisticaţi se vor apleca mai des asupra „necioplitului“ Ion Creangă, cu atât prejudecata că literatura majoră ţine exclusiv de arealul şi de spiritul urban se va vedea, încă şi încă o dată, infirmată.

Altfel însă, lectura critică din care a ieşit cartea de faţă mi se pare la antipodul celor ce vor să ofere cititorului, cu tot dinadinsul, un nou şi nemaivăzut Creangă. Tradiţionalist în fond, canonizant, clasicizant, Eugen Simion îl va reimpune aici pe vechiul Creangă: artist, iar nu copist al limbii ţărăneşti, ridicând „observaţia milenară la o treaptă superioară de artă“. Pe de o parte, sunt „rezervoarele ample ale paremiologiei ţărăneşti“, stereotipiile „luate din fondul imaginarului tradiţional“, modelele şi schemele preexistente în folclorul românesc, produsele culturii orale şi înţelepciunile condensate, verificate de timp; sunt basmele, miturile, proverbele, maximele şi codul strict de existenţă al unei comunităţi ţărăneşti ce s-a hrănit cu ele. Pe de altă parte, e ceea ce „primitivul“ Creangă a adus, individualizator şi inovator, în această materie ţărănească şi românească, arhaică şi populară, recroită printr-un efort artistic care a scăpat „boierilor“ de la Junimea şi lui Maiorescu însuşi.

Criticul nostru este de două ori mulţumit de paginile pe care le reciteşte şi le analizează. Mai întâi, pentru coeficientul de vechime şi puritate istorică al materiei cu care Creangă s-a confruntat; şi apoi, pentru modul complex (ce rămâne şi azi uimitor) în c