Sorin Oprescu a ajuns una dintre marile vedete ale acestei veri. Numele primarului general s-a lipit ca adezivul de ultimele realizări ale Bucureştiului - Pasajul Basarab sau Stadionul Naţional - şi nimeni nu mai pare dispus să-l contrazică. De unde atâta respect pentru Oprescu?

În ultimul an, primarul Bucureştiului a avut o evoluţie spectaculoasă în spaţiul public. De la omul politic luat în băşcălie pentru promisiunile umflate făcute în campania electorală, dintre care cea mai cunoscută este legată de autostrada suspendată, ni se arată acum un primar serios, credibil, care se ţine de treabă şi construieşte lucruri măreţe pentru oamenii care l-au ales. La această imagine contribuie o mare parte din mass-media care se comportă de parcă ar fi angajată să-i facă PR lui Oprescu, mare parte din analiştii politici, reprezentanţii opoziţiei şi, culmea, chiar reprezentanţii puterii. De la inaugurarea Pasajului Basarab, aceştia din urmă nici măcar nu mai mimează lupta politică cu Oprescu, deşi ar avea, slavă Domnului, suficientă muniţie cu care să-i detoneze credibilitatea.

De asemenea, trebuie să recunoaştem că Oprescu are de partea sa două atuuri importante. În primul rând, pragmatismul politic, mai exact capacitatea de a specula foarte bine momentele de glorie ale unei administraţii locale (finalizarea Stadionului Naţional este, fără îndoială, un astfel de moment). În al doilea rând, este vorba pur şi simplu despre norocul pe care-l poate avea un primar în mandatul căruia se termină câteva investiţii uriaşe care au necesitat însă mulţi ani de disconfort major pentru locuitorii oraşului, disconfort pentru care însă predecesorii săi au fost înjuraţi (uneori pe bună dreptate, alteori gratuit) şi au plătit scump din punct de vedere electoral.

Dincolo de această imagine, Sorin Oprescu nu înseamnă însă prea multe. Chiar nu trebuie să-i cauţi nod