De obicei se procedează altfel: un critic, apoi altul şi altul, în fine, şi unul sau doi poeţi care contează au spus că e vorba despre un poet, şi încă important. Deci, dacă am o minimală prudenţă şi un pic de bun-simţ, nu pot pune la îndoială ceea ce cred atâţia oameni. Eu, în schimb, datorită unei anumite neîncrederi în capacitatea mea de a înţelege corect ceea ce spun ceilalţi, încerc să îmi fac o impresie personalizată, ca să zic aşa. Şi iată: Mircea Ivănescu este un poet. Mircea Ivănescu este un personaj care aparţine poeziei. A fost selectat şi adunat de poezie prin manevre oarecum neaşteptate: a fost găsit, poliglot, la Agerpres, în fluxurile cotidiene ale ştirilor, altfel spus în plină proză, pură şi dură, înăsprită şi de formulările oficiale obligatorii din vremea dictaturilor roşii; formulări ce nu păstrau nimic din libertatea cu care cuvântul vine şi fâlfâie împrejurul poetului, căutând să exprime univoc şi bine controlat ideologic ceea ce trebuia să ajungă la cetăţeni şi interzicând toate celelalte direcţii de înaintare ale cuvântului, care, odată scăpate de sub supravegherea ideologică, ar fi putut bruia ceea ce doreau oficialii să (se) transmită.
Întrebat expres, Mircea Ivănescu spune că poezia l-a vizitat intermitent, iar apoi l-a lăsat să creadă că totul ar fi ludic şi întâmplător, ocazional şi aleatoriu; că totul este permis şi totul se poate. Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact
ce-mi venea în cap. (...) Şi scriam. Când terminam, deschideam iar cartea şdin care citeam n. O.P.ţ sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă (Observator cultural).
Dacă ar fi să se pună în legătură directă poezia mirceaivănesciană cu existenţa nemijlocită a poetului, atunci, în urma acestei mărturisir
