O cunoaştem sub numele de hrişcă, însă în apusul Europei numele său este "grâu sarazin" (poate pentru a explica filiera orientală prin care a pătruns pe continent). Diferită, între cereale, prin alura pe care o are, hrişca nu este propriu-zis o graminee, ci face parte din familia polygonaceelor. În perioada medievală, a fost una dintre cerealele de bază în Europa, din Bretania până la Urali, fiind săţioasă, cu gust plăcut, bogată în magneziu şi uşor de digerat.

În estul Europei, în fostele republici sovietice, hrişca încă se mai cultivă pe milioane de hectare. Iar dacă am dori să ne explicăm afecţiunea aceasta a slavilor pentru micul grăunte de formă piramidală, atunci ar trebui să amintim o legendă foarte frumoasă care spune că odată, demult, o prinţesă rusă a fost furată de tătari, urmând să fie dată de nevastă hanului. Fata a fost transformată într-un grăunte de un magician şi adusă înapoi în cetatea ţarilor. Pe drum, ea a observat sărăcia în care trăiau mujicii şi nu a mai vrut să ia din nou chip de om. A preferat să rămână o plantă, care să se înmulţească uşor, pentru a asigura hrana poporului ei. Planta are o tijă subţire şi înaltă de 60 cm, având în capăt mici flori albe care apoi se transformă în seminţe de formă piramidală.

Mod de preparare

Din grăuntele de grâu sarazin se poate măcina o făină foarte fină, moale la atingere, cu un gust agreabil şi o aromă aparte. În Franţa şi Spania, din această făină se prepară nişte clătite excelente ori se foloseşte pentru îngroşarea sosurilor. În schimb, în spaţiul slav ca şi în cel arab, fiertura de hrişcă se poate mânca la orice oră din zi, ca fel aparte sau ca garnitură pentru alte mâncăruri.

Este esenţial de ştiut că pentru mâncărurile de orice fel se foloseşte numai hrişcă decorticată. În mod uzual, aceste grăunţe se coc apoi uşor, fiind vândute sub numele de kasha (caşa