În urmă cu trei ani, guvernele au salvat băncile de la faliment. Nu aveau bani, așa că s-au împrumutat. Acum a venit rândul Guvernelor să aibă probleme, numai că nu are cine să le mai salveze.

Situația este cunoscută de anul trecut, adică nu asistăm la nimic nou. Toată lumea știe că trecem printr-o criză a datoriilor suverane, că statele cheltuie mai mult decât încasează, iar tipărirea de monedă nu poate fi o soluție pe termen lung. Și toată lumea așteaptă acum ca această „bubă” se spargă și, într-un fel sau altul, să găsim tratamentul necesar pentru a ne vindeca.

Ultima din seria statelor cu probleme de datorii este SUA. O problemă mai mult politică decât economică. Nici măcar chinezii nu își închipuie (încă) o situație în care SUA să nu mai fie solvabilă. Dar toată lumea se aștepta ca agențiile de rating să penalizeze SUA pentru încetineala cu care au majorat limita de îndatorare publică (deși era evident că va fi majorată). Mai mult decât atât, era clar că și SUA trebuie să treacă la reduceri de cheltuieli deoarece și-a depășit limitele sustenabilității.

Și atunci de unde și până unde „panica” din piețe, aversiunea la risc, vânzarea necontrolată de active și scăderile imense de pe piețele de capital? A apărut vreo criză economică nouă de care nu știam până acum?

Sunt două lucruri care au dus la picajul bursier. Unul, forțarea BCE să adopte o poziție tranșantă în privința Italiei și Spaniei. Investitorii (vorbim aici de cei instituționali, cei care administrează zeci și sute de miliarde de euro) vor să știe clar cât de susținute sunt împrumuturile acestor țări, altfel nu le mai dau bani. UE și BCE trebuiau să iasă în față și să spună clar că susțin sau nu financiar economiile cu probleme, indiferent de mărimea lor. Și au ieșit, cu declarații care arată că și BCE va porni tiparnița de bani dacă va fi nevoie.

Al doilea motiv al pani